VIOLENŢA ÎN SCOALĂ

Argument

Dincolo de aparenţele de oameni paşnici, concetăţenii noştri sunt, în realitate, oameni agresivi.[1] Omul este un primat agresiv.[2]

Între specii şi chiar în cadrul aceleiaşi specii, luptele de conservare, de autoprotejare în faţa unui mediu ostil, sunt perma-nente. Violenţa se manifestă peste tot în natură. Face parte din mediul de viaţă şi adeseori este condiţia supravieţuirii.

Nici specia umană nu face excepţie de la regula genera-lă. Dar, spre deosebire de grupurile de animale, societăţile u-mane sunt stratificate ierarhic, se conformează unor reguli, convenţii, reglementări şi simboluri care sunt tot atâtea coman-damente. Teritoriul lor este împărţit, strict delimitat. Familia are propria locuinţă şi terenul său, satele pământurile lor, banda – cartierul, statul – teritoriul său. Individul dispune de un do-meniu fix şi recunoscut. Are o poziţie socială precisă, codifi-cată şi beneficiază de protecţie socială încă dinainte de naşterea sa. Dar el trebuie să lupte necontenit pentru a-şi menţine poziţia, pentru a-şi apăra teritoriul, statutul, familia, bunurile.

Dacă de la strămoşul său de Cro-Magnon, omul nu s-a schimbat din punct de vedere genetic, evoluţia lui culturală este imensă. Repertoriul conduitelor s-a îmbogăţit considerabil. Însă violenţa nu a încetat când statul de drept a înlocuit starea natu-rală.

Chiar dacă omul modern respinge violenţa, el este, to-tuşi, fascinat de ea. Violenţa criminală, ştirile despre omoruri, terorişti şi atentate sângeroase vând ziarele, cresc ratingul şi ocupă aproape întreg spaţiul jurnalelor de televiziune. Intruziu-nea brutală a mass-mediei în viaţa privată – în special a televizi-unii, popularizarea excesivă a actelor criminale infiltrează insi-dios ideea de violenţă cotidiană în intimitatea casei. Contagiu-nea răului, omniprezenţa calamităţilor naturale, ritmul infernal al vieţii moderne, complexitatea rolurilor sociale, exasperarea în faţa violenţei urbane, a violenţei administraţiei şi justiţiei, oboseala, depresiile, criza economică, imposibilitatea de a eva-da creează artificial un acut sentiment general de insecuritate de natură inflaţionistă. El este permanent alimentat de teamă: teama de agresiune, de boală, de accidente, de pierdere a locu-lui de muncă, de şomaj, de sărăcie, teama de viitor.

Exploatarea sentimentului de insecuritate constituie logi-ca puterii, obsesia campaniilor electorale. Căci populaţia are nevoie şi de tranchilizante. De aceasta se ocupă decidenţii poli-ticilor publice. Înfiinţează direcţii, comitete şi comisii de studi-ere, de anchetă, de protecţie, de control, în fapt tot atâtea mij-loace de a camufla sau îngropa o problemă. Toacă banii publici pe sumedenie de cercetători şi inspectori înregimentaţi politic, care se întrec în vorbe, ignorând concretul social până la o rare-fiere abstractă şi ambiguă.

Astfel, sentimentul de insecuritate apare difuz şi, întru-cât numai arareori crimele odioase mediatizate ne afectează personal sau pe cei apropiaţi nouă, violenţa este resimţită ca străină, indirectă şi îndepărtată[3]. Problema altuia.

Căci, în timp ce crima odioasă, cazul izolat şi atipic, faptul brutal de violenţă extremă – care este secundar şi margi-nal, este constant vânat şi expus cât mai sângeros de reporterii în goană după spectaculos, violenţele cotidiene, curente, repetitive, instituţionale, de uzură psihică prin hărţuire de durată – adevăratele riscuri, de natură a suscita atitudini publice responsabile de protecţie reală, sunt în mod regulat ascunse populaţiei. Dar cel mai familiar aspect ii este violenta obişnuită, perfidă, introdusă în şcoală de sistem şi de pedagogi. De cei care ar trebui să n-o permită, ba dimpo-trivă, s-o prevină, s-o combată şi să scape de ea.

Într-o presă dominată de obsesia senzaţionalului politic, electoral şi monden, problematica de discernământ – nu de sim-plă constatare şi reproducere a violenţei de rutină, nu stârneşte interesul cititorilor. Adevărat mal du siècle, violenţa a contami-nat viaţa privată şi cea publică în toate aspectele lor cotidiene, de la cele mai vizibile până la cele mai intime şi secrete. Toate formele de exprimare simbolică: limbajul, literatura, filmul, muzica, sportul sunt infestate şi impregnate de violenţă.

Şcoala este oglinda care reflectă această patologie so-cială care este violenţa.

În zilele noastre copiii violenţi sunt tot mai numeroşi.

Ei deschid ochii intr-o lume bulversată de problemele tranziţiei şi crizei economice, de dispreţ fată de om şi de valo-rile morale, de o incredibilă demagogie şi confuzie, cu politi-caştri agramaţi – cu o spoială de competenţe şi calităţi.

Copiii intră în şcoală dezorientaţi şi aduc cu ei toate problemele inerente condiţiei umane, toată violenţa cotidiană a familiei, a adulţilor, a cartierului, teama şi insecuritatea amplificate de omniprezenţa violenţei media. Astfel, din fami-lială şi socială, violenţa devine şcolară. Copiii imită tot ce văd acasă, pe stradă, în cartier, în mediul de provenienţă: agre-siunile, conflictele, insolenţa, provocarea, sfidarea.

Violenţa elevilor pare a fi un retur asupra societăţii care, într-un fel sau altul, în mai mică sau mai mare măsură, direct sau indirect, a fost producătoare de violenţă efectivă la adresa lor.

Dar si manifestările copiilor suferă un retur. Se intorc asupra lor ca violenţă a cadrelor didactice. Demotivate mo-ral şi financiar, minţite de guvernanţi şi lezate în demnitatea lor de dispreţul cu care sunt tratate de decidenţii politici, admise în sistemul educaţional printr-o selecţie deficitară, ades slab pregătite profesional – la ID sau FR – de un învăţă-mânt universitar care a coborât an de an ştacheta cerintelor şi evaluărilor, multe dintre cadrele didactice nu-şi cunosc me-nirea sau abdică de la rolul de educator.

Violenţa pătrunde în şcoală fiindcă nimeni n-o com-bate.

Tolerată cu comodă resemnare ca epifenomen ineluc-tabil al sistemului, violenţa în şcoală a devenit un atractiv serial accesibil şi în reluare pe posturi TV, cu palpitante episoade de violenţă reală la care sunt condamnaţi fără scăpare alţii. A vor-bi, a scrie despre ea a devenit un fatalism la modă întreţinut de media. Violenţa în şcoală constituie reclama, miza politică şi comercială. Vorbe cu caracter pur declamativ ce se potolesc într-un scaun de parlament şi cu o sinecură.[4]

Peştele se-mpute de la cap. Nu există nici voinţa politi-că, nici o disponibilitate minimală. Ci doar consensul demago-gic al instituţiilor naţionale de mistificare şi prezentare a situa-ţiei într-o manieră cât mai apropiată de ceea ce este considerat dezirabil. Cosmetizarea datelor în scopul apărării prestigiului şcolii are ca consecinţă negativă imediată rămânerea în cifra neagră a criminalităţii a unor acte de violenţă reprobabilă cu repercusiuni asupra victimelor pentru întreaga viaţă.

Dar principala consecinţă o reprezintă proliferarea feno-menului. Încurajarea comiterii actelor de violenţă în şcoală prin ignorare şi impunitate.

Studiile comandate au un caracter pur declarativ. Prezin-

tă datele aspectate de instituţia plătitoare şi sunt lipsite de orice interes şi finalitate practică. Nu se doreşte schimbarea mentali-

tăţii, luarea de măsuri concrete pentru scăderea actelor de vio-lenţă în şcoală, pentru instalarea securităţii şi liniştii, dar şi pentru menţinerea lor. Faptul face inutilă elaborarea de statis-tici, de strategii pedagogice şi educative. Toate eforturile singu-lare, toată dorinţa şi bunăvoinţa cutezătorilor se epuizează în van. Nu-i de mirare că ne pleacă afară olimpicii, talentele, tine-rii capabili şi activi care cu adevărat vor şi pot să schimbe ceva. Ei sunt sistematic obstrucţionaţi în orice iniţiativă, sancţionaţi şi marginalizaţi pentru orice luare de atitudine. Nu se doreşte informarea asupra cauzelor şi dimensiunilor reale ale violenţei în şcoală, elemente cheie în realizarea obiectivului de prevenire şi de combatere. Nici măcar o convergenţă a punctelor de vede-re, un consens minimal de responsabilizare a protagoniştilor implicaţi, în care fiecare să se simtă actor, responsabil, în rolul şi la locul său, de buna funcţionare a comunităţii.

Esenţială în eradicarea violenţei este prevenirea şi com-baterea ei, nu sancţionarea ori înlăturarea post-factum – cu cos-turi incomensurabil mai mari, a consecinţelor negative pe care le produce. În conceperea şi aplicarea unei politici globale de prevenire şi combatere, trebuie să începem cu recunoaşterea în-tinderii şi gravităţii fenomenului violenţei în şcoală. Să o anali-zăm circumspect, ferindu-ne de greşeli precum rutina, laşitatea sau exasperarea. Să-i înţelegem cauzele sociale generale şi în-depărtate în contextul istoric specific de apariţie. Să reliefăm încărcătura simbolică a manifestărilor ei aparte. Să vedem în ce constă efectul ei de oglindă a funcţionării globale a societăţii.

Desigur, a visa la eradicarea totală a violenţei este o utopie.[5] Dar, pentru a căuta şi a găsi soluţii la diminuarea vio-lenţei în şcoală – fapt realizat în ţări unde s-a dorit în mod real şi s-a acţionat concret în acest sens, trebuie să ai onestitatea de a o denunţa ferm. Să poţi spune tot ceea ce nu merge bine în şcoală din pricina a tot ceea ce nu merge bine în societate. Fără teama că vei fi acuzat de pesimism, ironizat şi marginalizat, etichetat drept fraier, nebun sau element periculos. Să creionezi clar această realitate violentă şi anacronică care supravieţuieşte şi proliferează prin ignorare şi impunitate, prin neimplicare politică şi civică, fiindca consensul national cere ca totul sa fie pozitivizat: violenţa în şcoală.